Poveste subterana

Tresar de la o bubuietura, becurile palpaie. Ma uit in jur toata lumea se agitata in soapta, multi isi fac curuce, cativa isi imbratiseaza protector sotiile sau prietenele, vreo trei mamici incearca prin rugaciuni sau vorbe optimiste sa-si calmeze copiii. Pana sa ma dezmeticesc, trenul ajuge in statie si toata lumea coboara panicata. Raman singur si fara reactie. In megafon se anunta "trenul stationeaza 10 minute". De mine se aproprie o doamna, se aseaza timid in dreapta mea si cateva minute nu auzim decat zgomotul scarilor rulante. Se uita zambind la mine dar singura mea reactie e sa ma oglindesc in geamul din fata. Doamna scoate o carte maronie, cu coperti de carton decolorate de timp. Curiozitate ma impinge sa citesc pe furis cateva fragmente din pagina expusa "Marte privea privea incantat cum oamenii duc razboaie pline de sange pe taramul lui Pluton. Terra, ca o mama protectoare, purta negocieri cu Jupiter pentru preluarea Umanitatii…". Nu termin toata fraza; doamna, cu nepasare intoarse pagina. Pe degetul aratator se vedea un tatuaj tribal proaspat, nepotrivit varstei. Putin intimidat imi feresc privirea, caut un punct de citire. Afise cu reclame, posterul cu harta statiilor; nu tine. Imi scot telefonul, ii conectez castile, le bag in ureche si dau drumul la muzica; niste grohaituri parca din fundul iadului, zgomote infernale. Behemoth, Marduk? ce melodie? cand mi-am reinoit playlistul? Mai am 5 statii pana la destinatie. Relaxat inchid ochii. O oboseala incepe sa ma sufoce; printr-o implozie seaca, corpul imi ramane fara greutate, gravitatia luptand sa ma tina pe pamant. Cu pleoapele lipiciose si cu un efort dureros incerc sa deschid ochii. Printre gene nu vad decat o lumina puternica si in jurul ei un rosu transparent. Fara putere, ochii mii se inchid. Nu stiu cat a trecut dar ma simteam odihnit si puteam sa deschid ochii. Ma trezesc. Trenul stationeaza. Ca un copil curios incerc sa recunosc statia, aceeasi, trenul nu se miscase. In stanga mea, doamna dormea incovoiata. Din vagonul alaturat izbucnii un foc verde ce scotea un fum inecacios. Panica ma atinsese si pe mine. Cu putinul control pe care il mai aveam o bruschez doamna pentru a o trezi. Cade ca o carpa inghetata; o data cu ea si cartea, care, spre uimirea mea, s-a facut pulbere la impactul cu podeaua. Incerc sa o tarasc afara din tren; ii simteam bratul inlemnit; o trag afara din vagon si ii dau drumul pentru o clipa sa-mi trag sufletul si sa o apuc mai bine. Epuizata, cu ultimele puteri imi spune ragusit "ajuta-ma, scoate-ma la suprafata". Brusc luminile din statie se sting. Sunetele de toate formele invadeaza ecoul pustiu al statiei de metrou; vuiete apocaliptice, zgomote de pasi inceti sau repezi. Soapte straine imi fug pe langa ureche “homo noster, benedictus perditionem”. Creierul cedeaza, scuip din plamani sunete disperate de ajutor, nearticulate intr-un limbaj clar. O lumina salvatoare pornita de la o lanterna cu bateriile aproape terminate, imprastie ceata din jurul meu. Doamna disparuse lasand in urma ei doar o esarfa de culoarea verde-pal. Fug spre sursa de lumina. ma opresc in fata unui om inalt imbracat la cravata, parca ca sufera de albinism, dar deghizarea lui era demascata de ochii negri. Prin picioarele tremurande trecu un ultim fior de lesin. O bunicuta draguta ma trezeste impungandu-ma in coaste cu cu varful bastonului. Amentit si confuz ma ridic. Bunicuta imi cere 1 leu; ma scotocesc in buzunar si ii arunc tot maruntisul;  explorez vizual statia de metrou. Lumea grabita iesea si intra in tren, urca si cobora scarile statiei de metrou. Pe un panou mare cat unul de intrare in oras scria mare numele statiei de metrou, era statia de metrou de unde plecasem. Capul imi era gol. Prin fata mea trecu o doama a carul zambet mi-i s-a parut cunoscut.